Paraşutiştii aliaţi au încercat să avanseze în Germania, declanşând Operaţiunea Market Garden din septembrie, dar au fost respinşi. Probleme logistice începuseră să încetinescă viteza de avansare a trupelor aliate, de vreme ce capetele liniilor lor de aprovizionare se mai aflau încă pe plajele din Normandia. Victoria decisivă a Armatei I canadiană care, în Bătălia de la Scheldt, a cucerit şi, mai apoi, apărat cu succes portul Antwerp – Anvers, a asigurat un flux de aprovizionare corespunzător pentru aliaţi la sfârşitul lunii noiembrie 1944. România a cerut armistiţiul în august, urmată de Bulgaria, în septembrie. Insurecţia din Varşovia a avut loc între 1 august şi 2 octombrie 1944, fiind înfrântă de germani, în condiţiile în care sovieticii nu au sprijinit lupta polonezilor. Germania s-a retras din Balcani şi a mai reuşit să se menţină prin luptă, în Ungaria, până în februarie 1945.

În decembrie 1944, armata germană a reuşit să organizeze ultima mare ofensivă în vest. Alegerea acestei soluţii era datorată faptului că un succes în est nu ar fi avut nici o relevanţă în faţa masivei Armate Roşii, care avansa, implacabil, către graniţele Reichului. Hitler spera ca, prin succesul acestei ofensive, să adâncească neînţelegerile neîncetate dintre aliaţii occidentali, obţinând un armistiţiu care să-i fie favorabil, permiţându-i, mai apoi, să se concentreze asupra înfrângerii sovieticilor. Misiunea aceasta era total nerealistă, de vreme ce întreg planul se baza pe posibilitatea cuceririi depozitelor aliate de combustibil, care ar fi permis continuarea avansării vehiculelor germane către portul Antwerp şi victoria în Bătălia de la Bulge. Germanii au reuşit să aibă succese importante, la început, împotriva americanilor staţionaţi în Ardeni. Forţele aliate, nepregătite pentru un asemenea atac neaşteptat, au suferit pierderi foarte mari. În primele zile ale atacului, germanii s-au bucurat de avantajul condiţiilor nefavorabile de zbor pentru aviaţia aliată, obligată să rămână la sol. În cele din urmă, îndreptarea vremii a permis aviaţiei aliate să intre în luptă, să-şi valorifice supremaţia aeriană, germanii nereuşind să captureze Bastogne. Sosirea Armatei a III-a a generalului George S. Patton a pus capăt atacului germanilor, obligaţi să se retragă înapoi în ţară. În acest timp însă, sovieticii atinseseră graniţele răsăritene ale Germaniei de dinainte de război.

Până în acest moment, ofensiva sovietică devenise aşa de puternică, încât unii istorici susţin că debarcarea americano-britanică din Normandia a fost făcută mai degrabă pentru a împiedica formarea unui bloc sovietic până pe malul Atlanticului, decât pentru a lupta împotriva Germaniei. În total, 80% din pierderile germane au fost cauzate de luptele de pe Frontul de Răsărit, Europa fiind divizată pe o linie care trecea prin Germania şi Austria. În zilele noastre, este o părere foarte răspândită că, dacă aliaţii occidentali nu ar fi atacat în Normandia, pe Frontul de Vest mai slab apărat, Stalin ar fi reuşit să câştige controlul asupra întregii Europe.

Luptele s-au dus între trupele Aliaţilor şi cele ale Puterilor Axei. Efortul Aliat de război a fost dominat la început de trupele Commonwealthului şi a celor care recunoşteau autoritatea unor guverne în exil cu sediul la Londra. Pe 11 mai 1942, Statele Unite s-au implicat direct în războiul din nordul Africii. (Istoricii militari americani au tendinţa să se numească luptele din Maroc, Algeria şi Tunisia „Campania din Africa de nord”, iar la luptele din deşertul de vest „Campania din Libia şi Egipt”).

Erwin Rommel

Luptele din Africa de nord au început cu ocuparea Fortului Capuzzo italian din Libia de către forţele britanice în iunie 1940. Au urmat ofensiva italiană şi contraofensiva forţelor Commonwealthului. Când italienii au suferit o serie de înfrângeri grele, Afrika Korps germane comandate de feldmareşalul Erwin Rommel au venit în sprijinul aliaţilor lor. După o serie de lupte care a împins linia frontului înainte şi înapoi de-a lungul Libiei şi Egiptului, forţele britanice comandate de generalul Bernard Montgomery a reuşit să împingă forţele Axei înapoi în Tunisia. După debarcarea Aliată de sub comanda generalului american Dwight Eisenhower din vestul Africii (Operaţiunea Torţa) de la sfârşitul anului 1942 şi după luptele Aliaţilor cu cu forţele Regimului de la Vichy, (care între timp trecuse de partea Axei), forţele Commonwealthului şi ale americanilor au reuşit să încercuiască forţele Axei în Tunisia de nord şi le-au forţat să capituleze.

Bernard Law Montgomery

Forţând Puterile Axei să lupte pe un nou front în Africa de nord, Aliaţii occidentali au asigurat o oarecare uşurare a presiunii exercitate împotriva sovieticilor pe frontul de răsărit. Informaţiile obţinute cu ajutorul maşinii de decodificat Ultra au fost de primă importanţă pentru obţinerea succesului în campania din Africa de nord.

Imagine periscopică a cuirasatului britanic HMS Repulse

Bătălia Atlanticului a fost cea mai lungă campanie militară continuă a celui de-al doilea război mondial, începând în 1939 şi terminându-se doar odată cu capitularea Germaniei Naziste în 1945. Momentul de maximă intensitate a luptelor a fost atins de la mijlocul anului 1940 până la sfârşitul anului 1943. Campania a opus vasele de suprafaţă şi submarinele Marinei Germane Marinei Regale Britanice şi Marinei Regale Canadiene şi mai târziu Marinei Statelor Unite, care asigurau securitatea convoaielor Aliate, care transportau materiale de primă necesitate din America de Nord şi de Sud spre Regatul Unit şi Uniunea Sovietică. Submarinelor germane (U-boot) li s-au adăugat cele italiene, după ce Italia a intrat în război în iuniei 1940.
Numele de „bătălia Atlanticului”, consacrat de Winston Churchill în 1941, este folosit oarecum impropriu pentru o campanie care a început în prima zi a conflictului european şi a durat aproape 6 ani, a implicat mii de vase şi s-a întins pe sute de mile marine într-o succesiune de peste 100 de bătălii a convoaielor şi peste 1.000 de lupte navale singulare. Avantajul tactic s-a aflat de o parte sau de alta, funcţie de dezvoltarea noilor arme şi tactici de luptă. Britanicii şi aliaţii lor au câştigat treptat controlul asupra traficului naval, obligând flota de suprafaţă a Germaniei să se retragă în locaţii sigure până în 1941 şi învingând flota de submarine (U-boot) într-o lungă serie a bătăliilor convoaielor între martie şi mai 1943. În 1945, în dotarea marinei germane a intrat o nouă generaţie de submarine performante, prea târziu însă pentru a mai schimba soarta războiului.

Obiectivele strategice.Imperiul Britanic era o naţiune insulară care stăpânea un uriaş imperiu colonial fiind prin aceasta dependent în cea mai mare parte de comerţul pe mare. Britanicii aveau nevoie de mai mult de un milion de tone de materiale diverse pentru industrie şi de alimente pe săptămână pentru ca să supravieţuiască în lupta cu Germania. În esenţă, bătălia Atlanticului a fost un „război al tonajului”, Aliaţii străduindu-se să menţină fluxul aprovizionării transatlantice, iar germanii luptând să sufoce Regatul Unit prin interzicerea aprovizionării pe mare a insulei. Începând din 1942, germanii au mai avut ca obiectiv şi prevenirea concentrării de trupe în insulele britanice, trupe care se pregăteau pentru debarcarea în Europa şi deschiderea celui de-al doilea front. Înfrângerea marinei germane era o condiţie obligatorie, fără de care nu se putea asigura succesul debarcării.

În iunie 1940, Uniunea Sovietică a ocupat statele baltice şi a anexat Basarabia şi Bucovina de nord care aparţineau României. Pentru că nu a reuşit să obţină o pace cu Anglia, Germania a început pregătirile pentru invadarea insulelor britanice în cadrul a ceea ce avea să se numească Bătălia Angliei. Luftwaffe şi Royal Air Force au luptat patru luni pentru controlul spaţiului aerian britanic. La început, Luftwaffe avea ca ţintă Centrul de comandă al RAF, dar a ajuns să se rezume la bombardamente sălbatice asupra Londrei. Cum Luftwaffe a eşuat în îndeplinirea scopurilor propuse, Operaţiunea Seelöwe (Leul de Mare) – invazia insulelor britanice – a fost abandonată. Eforturi cel puţin la fel de mari s-au făcut pe mare, în timpul Bătăliei Atlanticului. Într-o campanie pe termen lung, submarinele germane au încercat să priveze Anglia de transporturile absolut necesare apărării a mărfurilor primite din SUA, prin intermediul programului Lend Lease. Submarinele germane au reuşit să reducă într-o proporţie îngrijorătoare capacitatea de transport a flotei britanice, dar Regatul Unit a refuzat să ceară pacea, primul-ministru britanic Winston Churchill afirmând răspicat: “Nu ne vom preda niciodată!”. Preşedintele Roosevelt a anunţat o schimbare a poziţiei americane de la “neutră” la “nonbeligerantă “.

Polonia, care reuşise doar o mobilizare parţială, având militarii echipaţi cu arme depăşite moral, bazându-se încă pe o cavalerie numeroasă, fără să se bucure de un sprijin activ din partea englezilor şi francezilor, a fost rapid înfrântă de Wehrmachtul‘ superior la toate capitolele: din punct de vedere numeric, al armamentului şi tacticilor ( “Blitzkrieg“). Polonia a fost atacată din trei părţi, din Germania şi din Cehoslovacia ocupată. În conformitate cu înţelegerile secrete din Pactul Molotov-Ribbentrop, Armata rosie sovietică a invadat Polonia dispre răsărit la 17 septembrie ,iar la 22 septembrie Polonia capituleaza teritoriul sau fiind impartit intre Germania si URSS.Guvernul polonez s-a exilat in Romania , împreună cu tezaurul Băncii Naţionale a Poloniei şi un număr de unităţi ale armatei poloneze. Ultimele unităţi poloneze au încetat rezistenţa la 6 octombrie. În ciuda alianţei care-i lega de Polonia, după declararea războiului, Anglia şi Franţa nu au întreprins acţiuni militare ofensive împotriva Germaniei, cu excepţia unui atac de mică amploare în Saar, urmat de retragere. Aceasta  situatie a durat până în mai 1940, fiind cunoscută cu numele de “razboiul ciudat “. Forţele poloneze au continuat să lupte împotriva forţelor Axei şi după ce ţara lor a fost ocupată. Un exemplu în această privinţa a fost contribuţia remarcabilă a pilotilor polonezi  în Bătălia Angliei.

Infanteria poloneză în timpul luptelor impotriva invaziei germane , septembrie 1939.

Uniunea Sovietică şi-a respectat angajamentele luate prin înţelegerile secrete al pactului Ribentrop-Molotov  şi nu i-au atacat pe germani. Stalin era fericit să constate că aprecierile sale cu privire la conflictele dintre duşmanii naturali ai sovieticilor, capitaliştii, se confirmă, aceştia încăierându-se între ei. Mai mult, Uniunea Sovietică a profitat de înfrângerea Poloniei, ocupând partea răsăriteană a ţării şi ucigând la Katyn pe toţi ofiţerii polonezi căzuţi prizonieri. În tot acest timp, SUA nu au intervenit în conflict, opinia publică americană fiind de părere că noul conflict european este „războiul altora”.

Benito Mussolini (stânga) şi Adolf Hitler

2. Printre puterile Aliaţilor, aşa numiţii Cei Trei Mari, se aflau: Anglia , Uniunea Sovietica  şi SUA. China se afla în război cu Japonia încă din 1937.La 23 august 1939 , chiar înaintea izbucnirii în Europa a celui de-al Doilea Război Mondial, URSS şi Germania au semnat un pact de neagresiune, cunoscut sub numele de Pactul Molotov-Ribbentrop, care, printre altele, împărţea Europa Rasariteana  în două regiuni de influenţă. Germania a încălcat pactul de neagresiune, invadand URSSul în 1941. SUA se ghidau în politica externă după liniile directoare trasate de Doctrina Monroe, prin care se stabilea că, atâta vreme cât ţările europene nu se amestecau în afacerile americane, nici America nu trebuia să se amestece în problemele europene (inclusiv în războaie). SUA au intrat în război după Atacul de la Pearl Harbour şi declaraţiile oficiale de război ale Japoniei şi Germaniei, când interesele americane, marina militară şi transporturile maritime au devenit ţinta atacurilor Axei.

Alte ţări , au fost, de asemenea, considerate ca făcând parte dintre Aliaţi, deşi unele dintre ele au fost ocupate de forţele Axei, sau chiar s-au alaturat chiar oficial puterilor axei , e adevărat, prin constrângere.

“Cei Trei Mari”: Winston Churchill, Franklin D. Roosevelt şi Iosif Vissarionovici Stalin, la Conferinţa de la Ialta din 1945

3. Ţările care au ales să rămână neutre în conflagraţie, au fost privite cu neîncredere de ambele tabere şi deseori au fost presate să contribuie într-un fel sau altul la eforturile de război al vecinului mai puternic. Ţările care nu participau la conflict în mod direct aveau, totuşi, interese legitime să vadă învingătoare una dintre părţile angrenate în conflagraţie. De exemplu, Elvetia neutră era considerată, în general, favorabilă Aliaţilor, în timp ce Spania era considerată favorabilă Axei, în ciuda faptului că nici una dintre aceste ţări nu au aderat deschis la una dintre alianţele menţionate. Astfel de situaţii au permis ţărilor neutre să devină terenuri de înfruntare pentru serviciile de spionaj ale ţărilor beligerante.

• În Germania exista o dorinţă puternică să se scape de limitările impuse de Tratatul de la Versaille. În cele din urmă, Hitler şi partidul său National Socialist  au reuşit să cucerească puterea în stat folosindu-se şi de aceste sentimente populare anti-versaillese. Hitler a condus Germania de-a lungul unui proces care a fost marcat de: reînarmare, reocuparea Rheinelandului , unirea cu Austria ,încorporarea Cehoslovaciei  şi, în final, invadarea Poloniei .
  

• În Asia, eforturile Japoniei de a deveni o putere mondiala  şi cucerirea puterii de către militari , (în deceniul al patrulea, autoritatea guvernului fiind subminat de militarii care deţineau puterea de facto, având un control totalitar  în ţară), au dus la conflicte cu China şi, mai apoi, cu SUA. Japonia urmărea, de asemenea, să pună mâna pe resurse naturale  precum cele de petrol, carbune sau minereuri de fier , resurse de care insulele nipone duceau lipsă.